Nu știu mereu ce vine, dar știu că vine cu sens.
Acest jurnal nu e despre ordine, ci despre simțire.
Aici las cuvinte, rugăciuni, meditații, revelații – ca niște semințe pentru cei care trec pe aici.
Introducere:
Aici scriu cum simt. Nu știu mereu de ce sau pentru cine, dar știu că vine dintr-un loc adevărat.
Las meditații, rugăciuni, întrebări, revelații și fragmente din mine — poate într-o zi, într-un suflet, vor înflori.
E jurnalul pe care îl deschid nu doar pentru mine, ci pentru oricine are nevoie să simtă că nu e singur.
🌿 Deschidere pentru Jurnalul Intuitiv – un spațiu de suflet
Aici nu există reguli. Nici măști. Nici filtre.
E un spațiu unde las inima să scrie, să întrebe, să simtă… și să tacă, dacă e nevoie.
Scriu când simt. Scriu cum simt. Uneori curat, alteori în haos — dar mereu adevărat.
Poate te regăsești. Poate te surprinzi. Poate îți amintești de tine.
Nu e un jurnal ca oricare.
E un spațiu viu, unde cuvintele nu vor să impresioneze, ci să atingă.Bine ai venit .
✨ Rugăciune de încheiere – Pentru cititorul cu inimă deschisă
Doamne,
pentru cel/cea care a ajuns până aici,
te rog să așezi o pace adâncă în sufletul lui.
Să simtă că nu e singur.
Să știe că ce simte e real și sacru.
Să plece de aici nu doar cu gânduri, ci cu un pic mai multă lumină.
Fă din fiecare cuvânt o punte.
Fă din fiecare emoție o deschidere.
Fă din fiecare om, o revenire în Sine.
Amin.
🪞 Dulcele ascuns din perete – visul unei regăsiri
Zilele trecute am visat că mergeam printr-o casă veche.
Nu știu dacă era casa copilăriei mele sau o casă care aduna amintiri din mai multe vieți. Dar simțeam că știu locul.
Nu părea să fie cineva acolo. Totul era tăcut, prăfuit și… încărcat. Ca și cum pereții purtau povești nerostite.
Pe unul dintre pereți, am văzut o crăpătură. O gaură, acoperită pe jumătate, ca un secret pe care timpul nu l-a mai putut ascunde.
Am băgat mâna. Nu știam ce voi găsi. Dar am simțit că trebuie.
Și acolo… era o comoară uitată.
Dulciuri vechi.
Bomboane din copilăria de altădată.
Ciocolată învelită în hârtii decolorate.
Cozonac, exact cum făcea bunica – cu multă nucă și cacao.
Și printre ele, niște foi îngălbenite de vreme. Documente. Adevăruri. Note despre România.
Scrise de mână. Pline de ceva… sfânt.
Le-am luat și m-am dus cu ele la tata.
El s-a uitat la dulciuri. A gustat din cozonac.
A luat doar miezul. N-a zis nimic.
Dar în ochii lui am citit: „E prea mult. Nu știu ce să fac cu asta.”
Am simțit atunci că nu toți pot să vadă sau să primească întregul adevăr.
Unii doar gustă. Unii doar trec pe lângă.
Dar eu am văzut.
Am simțit.
Și de atunci, ceva s-a schimbat în mine.
🎁 Ce a însemnat visul pentru mine?
Mi-am dat seama că unele părți din noi – bucăți de suflet, de memorie, de demnitate – au fost ascunse adânc.
Nu ca să fie pierdute, ci ca să aștepte momentul în care suntem pregătiți să le revedem.
Și poate că acea „gaură în perete” nu e altceva decât portalul din noi înșine prin care ne putem întoarce la ceea ce e adevărat, viu și curat.
❓ Întrebări pentru sufletul tău:
- Dacă ai descoperi azi o crăpătură în trecutul tău…
ce dulciuri ai găsi acolo? - Ce adevăr crezi că a fost uitat în neamul tău?
- Ce vrea să se întoarcă la tine, acum?
🌿 Jurnalul intuitiv – un spațiu viu de suflet
Aici, în Jurnalul intuitiv, las urme de gând, vis și simțire.
Scriu ce se așază în mine atunci când dau voie tăcerii să vorbească.
Nu e un jurnal clasic. Nu e nici despre mine, nici despre alții – e despre noi toți, în momentele acelea tainice în care ne regăsim, chiar și pentru o clipă.
Povești din vise, bucăți de realitate care cer înțeles, revelații care vin uneori în parc, alteori într-o tăcere grea din mijlocul unei zile obișnuite.
Nu știu nici eu de fiecare dată ce va fi scris aici. Dar știu că va fi adevărat.
Și pentru că îmi place să las și ceva de luat cu tine, îți ofer mai jos o mică meditație de reîntoarcere la tine. Poate o citești seara, poate o înregistrezi cu vocea ta. Sau poate doar o porți în gând când uiți.
🕊️ Meditație – Revin în mine, încet
Închid ochii. Inspir adânc.
Las lumea să fie acolo, în afară, pentru câteva clipe.
Aici, cu mine, nu e nimic de făcut. Nimic de demonstrat.
Îmi pun o mână pe inimă. Cealaltă pe pântec.
Și spun, fără grabă:
„Revin în mine. Încet, cu blândețe.
Nu mă grăbesc.
Aici e casa mea.
În această respirație. În acest corp. În acest moment.”
Și rămân. Așezat(ă) în ceea ce este.
Pages
Proudly powered by WordPress